Kogălniceanu, Cuza şi principele străin

Pe 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, în unanimitate, Domn al Moldovei. Pe 24 ianuarie, urma să fie ales, tot în unanimitate, Domn al Ţării Româneşti.

Dar înainte de a fi ales, în ziua votului din Moldova, Mihail Kogălniceanu citeşte în faţa Adunării următoarea propunere:

„Cu toate că Convenţia de la Paris n-a încuviinţat dorinţa Divanurilor ad-hoc, Adunarea, printr-un vot foarte lămurit, să arate Europei, că noi persistăm a voi unirea sub o dinastie străină. Afară de aceasta, noi avem să numim un domn şi cu dînsul se va naşte şi comitetul central din Focşani. Să ştie dinainte domnul şi comitetul care sunt voinţele acestei adunări; să nu uite domnul niciodată că, ales de deputaţii naţiei, pentru că totul nu era încă pregătit spre a face unirea, el trebuie să considere cea mai sacră a sa datorie a grăbi făptuirea acestei uniri, pentru că ziua cea mai frumoasă a domniei sale va fi aceea când se va coborî de pe tron, după ce va fi pus cea de pe urmă piatră la edificiu.”

Prounerea este votată de Adunare chiar înainte de a se trece la alegerea domnului.

După alegerea sa ca domn al Ţării Româneşti, Cuza însuşi spune în scrisoarea adresată puterilor garante si citită apoi în cadrul Adunării:

„Întemeindu-mă pe votul adunărilor ad-hoc, rostit din nou de Adunarea Moldovei, în şedinţa din 5 ianuarie, constat din nou că ţara a cerut unirea cu un prinţ străin. Cât pentru mine personal, am lucrat totdeauna la succesul acestei combinări, şi alegerea mea nu a putut să-mi  schimbe convingerile de mai înainte. Lipsit de ambiţie personală, şi nedorind alta decât binele ţării mele, aşa precum ea îl înţelege şi îl cere, voi fi totdeuna gata de a mă întoarce la viaţa privată, şi nu voi considera  retragerea mea ca un sacrificiu, dacă soarta românilor va fi hotărâtă în conformitate cu voinţa ce a exprimat-o naţia întreagă.„

Sublinierile îmi aparţin. Se poate vedea că:

1. Alegerea lui Cuza a fost de la început văzută de fruntaşii partidei naţionale ca un pas tactic necesar pentru atingerea obiectivului principal – unirea sub un prinţ străin.

2. Domnul este subordonat voinţei poporului exprimată prin Adunare (Să ştie dinainte domnul …) – aviz amatorilor de paralele între Cuza şi un preşedinte jucător!

3. Domnul are mandatul pe care i-l încredinţează deputaţii, nu poate acţiona personal şi arbitrar ( să nu uite domnul niciodată …)

4. Adunarea îi încredinţează domnia pe un termen limitat (preferabil cât mai scurt!) şi îl asigură că va primi recunoştinţa patriei la îndeplinirea misiunii, atunci când va ceda tronul principelui străin. Se poate spune că, 7 ani mai târziu, conjuraţii care l-au silit să abdice, l-au silit şi să intre cu bine în cartea de istorie (altminteri, daca mai întârziau 4-5 ani, nu stiu dacă Alexandru Ioan I nu ar fi pierdut şi tronul şi unirea după înfrângerea protectorului său Napoleon al III-lea)

5. Cuza însuşi a fost un partizan al aducerii prinţului străin. La un moment dat a fost însă amăgit de mirajul de a deveni un mic Napoleon, dovadă stând corespondenţa cu mentorul şi protectorul său, Napoleon al III-lea (care şi el trădase, după numai 4 ani, mandatul de preşedinte ales de parlamentul celei dea doua republici franceze, proclamându-se împărat şi dizolvând parlamentul!)