Sophie de Roumanie: Nu trece o zi fără să mă gândesc la România

Am tradus câteva fragmente dintr-un interviu acordat de Sophie de Roumanie în 2013. Interviul original îl găsiţi aici.

Sophie de Roumanie, puteţi să explicaţi cititorilor revistei Haute Bretagne Privilège ce înseamnă cuvântul “prinţesă”, având în vedere că sunteţi una dintre fiicele unui rege care a domnit mult timp în România?

Când eram mică, fetele de vârsta mea mă întrebau dacă am o coroană acasă. Ele aveau în minte imaginea frumoaselor prinţese din poveşti, sublime şi romantice.

Toate fetiţele de o anumită vârstă vor să fie prinţese. Cât despre mine, eu voiam pur şi simplu să fiu ca toată lumea, pentru că prinţesă eram deja!

„Prinţesă” înseamnă pentru mine a avea un simţ al datoriei, a da un exemplu, a fi umană, sensibilă, respectuoasă, curajoasă şi având puterea sufletească de a îndeplini ceea ce e de făcut pe calea ce ne-a fost trasată.

„Prinţesă” e un întreg: creşti într-un anumit mediu; simplitatea trebuie să facă parte din personalitatea noastră. Nu suntem mai bune decât altele, perfecte, nici atât. Când eşti nobil prin naştere trebuie să ai tot atâta nobleţe a inimii.

Trebuie să fim noi înşine şi să dăm tot ce avem mai bun în noi în toate situaţiile şi în toate circumstanţele, cu demnitate, ştiind că reprezentăm ceva mai mare decât noi înşine.

Educaţia dumnevoastră nu a fost una obişnuită. Spuneţi-ne de ce.

Tatăl meu a fost constrâns să părăsească România în ianuarie 1948, la 26 de ani. S-a căsătorit apoi cu mama mea, Prinţesă de Bourbon-Parma. A fost separat de ţara sa, de români, de viaţa sa. Am crescut cu un om cu privire şi inimă triste.

Cu toate că era în doliu după ţara sa şi purta în adâncul sufletului suferinţa poporului român ca şi a sa, a avut puterea să se adapteze. Mama mea i-a fost un sprijin nepreţuit şi împreună au reuşit să-şi crească în demnitate cele cinci fiice şi să-şi facă o viaţă. Pentru mine, exemplul lor era o educaţie în sine.

Am crescut într-o atmosferă familială liniştită, dar era în aer această dimensiune în plus care ne unea şi pe care doar noi o puteam înţelege. Durerea exilului era întotdeauna prezentă.

Părinţii ne-au învăţat foarte devreme cine suntem şi cum trebuie să trăim asta: în dreptate, gândindu-ne la aproapele nostru, fiind în serviciul celuilalt, respectându-l.

Uneori veneau români să ne vadă: eram atunci proiectaţi în această lume căreia îi aparţineam, dar care ne rămânea totuşi inaccesibilă.

Era dificil să trăim în permanenţă în echilibru între cele două lumi, dar graţie unei vieţi de familie stabile şi a exemplului tatălui meu, eu şi surorile mele am învăţat să ne adaptăm la surprizele vieţii şi să înfruntăm circumstanţe uneori dificile. A trebuit de asemenea să învăţăm să muncim din greu, uneori mai mult decât alţii […]

***

Ce relaţii aveţi cu familiile regale existente? Regina Spaniei vă este naşă. Asta nu e ceva banal…

Regina Sofia a Spaniei e într-adevăr naşa mea. Poate că nu e banal, dar pentru mine a fost în ordinea naturală a lucrurilor.

Mama tatălui meu, Elena, Regina Mamă a României, era şi prinţesă a Greciei. Când tatăl meu fusese nevoit să plece din România, fratele bunicii mele, Regele Paul, era pe tronul Greciei. Datorită lui, părinţii mei au putut să se căsătorească la Atena la puţin timp după exilarea tatălui meu.

Eu însămi m-am născut la Tatoi, reşedinţa de vară a familiei regale a Greciei în acea vreme, în afara Atenei. Părea foarte natural ca Regina Sofia a Spaniei, prinţesă a Greciei şi fiică a Regelui Paul, să fie naşa mea.

***

Vă gândiţi să vă stabiliţi în altă parte decât în Bretania? Şi dacă da, unde?

Am fost întrebată odată dacă mă simt bretonă. Nu mă aşteptam la această întrebare, pentru că, orice s-ar întâmpla, sunt româncă în sufletul meu, cu toate că sunt poate un pic bretonă prin adopţie! Nu mai e nevoie să spun că am un ataşament profund pentru Bretania, însă nu trece o zi fără să mă gândesc la România. Când se vor termina anii de şcoală ai fiicei mele, va fi probabil timpul să ne gândim la valize… Timpul va decide.