Martie – Luna Regatului României (11)

11 martie 1902 – Se dă sentinţa în primă instanţă în procesul Caragiale – Caion.

Caragiale intentase un proces de calomnie, după ce C.A. Ionescu-Caion îl acuzase, în repetate rânduri, în presă, că ar fi plagiat Năpasta.
Nu intru în detaliile procesului (pentru cei interesaţi, semnalez un punct de vedere mai echilibrat, în revista Baabel – aici). Voi semnala doar două aspecte care dau o idee în ce măsură Regatul României era un stat de drept (eu cred că în mai mare măsură decât republica de azi) şi ce calitate avea actul de justiţie de atunci (comparaţia cu zilele noastre e din nou defavorabilă prezentului)

11mar02

1. În acest proces nimeni nu a pus în discuţie libertatea presei. Avocaţii lui Caragiale au menţionat explicit articolul 24 din Constituţie care garanta libertatea presei.

Răspunderea, inclusiv penală, dacă era cazul, aparţinea autorilor. Nu se puteau stabili legi care să permită cenzura.

Dacă veţi citi în paralel articolul 24 din Constituţia din 1866 şi reglementările actuale în privinţa presei, veţi vedea diferenţa. Iar în practică, diferenţa se adânceşte – cât de mult se vorbeşte chiar în zilele acestea despre stabilirea de  limite ale libertăţii de exprimare!

Ce-ar fi dacă am reveni la simplitatea clasică a libertăţii de exprimare din Regatul României? Fiecare să fie liber să spună sau să scrie ce vrea şi să răspundă, dacă e cazul, conform codului penal, pentru încălcarea drepturilor altora!

2. Dar ce pledoarii puteai asculta în tribunale în vremea lui Caragiale! Unul dintre avocaţii lui Caragiale era Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Iată un scurt fragment din pledoaria sa:

A! Stiu, cunosc acuzatiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale. – “Ai atacat libertatile publice!” – “ai batjocorit Constitutia!” – “Ai zeflemisit Egalitatea!” – “Ai ponegrit Democratia!”. Nu, domnilor, spiritul profund si ascutit a lui Caragiale a denuntat sarlatania si usurinta, a rechemat la realitate pe naivii zvapaiati, a zugravit zapaceala si denaturarea spiritului national. Rolul lui a fost de a contribui in parte la insanatosirea vietii noastre publice. Si in fond, in dramaturgia lui, nu e rautate, ci iubire. Caragiale nu uraste pe Catavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu isi calomniaza nici personajele create de el. Parca il vad retras intr-un colt, scanteindu-i privirea de patrundere, surazand de sincera si buna placere: isi asculta eroii pretutindenea, cu dragoste, ii rotunjeste in mintea lui, ii descarca de partea banal-indiferenta si ii reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real.

Erau în Regatul României avocaţi care citiseră mult, scriau corect şi vorbeau convingător. Sigur că erau şi unii care aduceau cu Farfuridi, dar cred că şi Farfuridi citise mai temeinic decât mulţi dintre avocaţii de azi (vă las să ghiciţi de unde am dedus cât citea Farfuridi!).

A fost odată ca niciodată… Regatul României! Şi va mai fi, dacă veţi pofti!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s