Mulţumiri pentru „monstruoasa coaliţie”

Ca urmare a articolului de ieri (Ziua care a salvat domnia lui Cuza), am primit un comentariu în care mi se reproşa că fac istorie contrafactuală. Iată ce zice domnul Radu Garmacea:

„Ratiunea meschina pentru care a fost silit sa abdice astfel: Monstruoasa Coalitie a vrut sa-l sileasca sa abdice in conditii umilitoare, iar nu cu demnitate, asa cum ar fi facut-o Cuza oricum in scurt timp (mandatul respectiv de 7 ani se termina, desigur, chiar in 1866).”

Argumentul factual pe care îl prezintă este „corespondenţa cu Napoleon III”,  în care ar fi menţionat şi „urgenta gasirii unui principe pentru Romania”.

Hai să vedem ce scrie efectiv Cuza în scrisoarea din 19 septembrie/1 octombrie 1865. (scrisoarea integrală – aici)

1. Exprimă dubii asupra instaurării unei monarhii constituţionale cu principe străin în România  (în Grecia tocmai fusese înlăturată dinastia de Bavaria şi adusă dinastia daneză de Glucksburg)

„Exemplul Greciei, dupa mai mult de treizeci de ani de monarhie constitutionala, poate totusi demonstra ca nu este deloc posibil de a improviza reorganizarea unui stat hartuit de influente straine, nici de a improviza educatia politica a unui popor facandu-l sa treaca dintr-o data de la un regim patriarhal la un sistem de guvernare pe care nu-l admite temperamentul unor anumite natiuni, chiar dintre cele mai civilizate.”

2. După ce se arată mâhnit de semnele răcirii relaţiei cu împăratul francez (pe care îl consideră protectorul României şi al lui personal), Cuza se pune la dispoziţia protectorului său, lăsând în seama acestuia sarcina desemnării unui succesor.

„As fi fericit, Sire, sa accept orice aranjament pe care Majestatea Voastra imperiala l-ar judeca favorabil intereselor Romaniei, sa dau concursul meu oricarei combinatii care ar fi onorata de asentimentul Majestatii Voastre imperiale si care ar garanta viitorul patriei mele. Ma voi intoarce cu placere in viata particulara, lasand un tron pe care nici nu l-am ravnit, nici nu l-am cautat, pe care nu l-am datorat decat stimei compatriotilor mei si pe care nu l-am acceptat, chiar din prima zi, decat ca o povara obositoare. Nu-mi va ramane nimic de dorit, Sire, daca retragerea mea poate consolida independenta Romaniei, poate da garantii reale prosperitatii sale si imi poate asigura stima Majestatii Voastre imperiale.”

3. Strategia domnitorului în acel moment pare să fie aceea de a face din România un protectorat francez. Fără să consulte naţiunea, despre care, cu câteva rânduri mai sus, scrisese că „s-ar ruşina «la gândul» unei protecţii străine”.

Numai imparatului Napoleon trebuie si vreau sa-i cer un sfat. Raspunsul vostru, Sire, va fi, nu ma indoiesc, o dovada noua a grijii voastre statornice pentru tara mea si cu o adanca incredere vin, in aceasta imprejurare solemna, sa cer puternica protectie a Majestatii Voastre imperiale pentru poporul roman.”

Aşadar, iată o istorie factuală, domnule Garmacea.

Cuza se dovedeşte un politician mai puţin perspicace decât cei care au reuşit, după detronarea sa, să realizeze 3 obiective pe care Cuza le ratase sau era pe cale să le rateze:

1. O constituţie potrivită (Cuza apăra sistemul autoritar instituit prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris);

2. Alegerea unui prinţ străin potrivit (şi au reuşit în 3 luni ceea ce Cuza nici măcar nu începuse în ultimul an de domnie – iar găsirea unui prinţ străin era un obiectiv ce îi fusese stabilit de către Adunarea Electivă încă din prima zi de domnie);

3. Plasarea avantajoasă a României în jocurile dintre marile puteri (Cuza miza totul pe o singură putere – Imperiul Francez -, alegere care s-ar fi dovedit proastă în numai câţiva ani, în 1870, când Germania învinge Franţa şi o scoate din jocurile de putere în Europa pentru doua decenii, iar împăratul Napoleon III pierde tronul).

Asa ca eu cred că faptele arata că orgoliul ranit a influentat mai mult actiunile domnitorului decât ale „monstruoasei coaliţii”.

Deci nu, nu am nevoie de istorie contrafactuală pentru a şti că, începând cu februarie 1865, când se desparte de Kogălniceanu, Cuza nu mai era sprijinit de niciunul dintre oamenii care îi încredinţaseră domnia în 1859 şi nu mai avea la dispoziţie energia, entuziasmul şi ideile acestor oameni împreună cu care făcuse România.

Mai bine pentru el şi pentru ţară că a fost obligat să abdice la timp. La timp pentru ca istoria să poată uita singurul an de umbră şi să ţină minte anii de lumină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s