Republica Italiană caută preşedinte

Unii dintre criticii sistemului prezidenţial de la noi, dar care se încăpăţânează să spună că monarhia constituţională nu e o soluţie pentru România de azi, propun trecerea la o republică parlamentară, ca în Germania sau Italia.

Au ocazia să reflecteze zilele acestea pe marginea exemplului italian.

Preşedintele în funcţie, Giorgio Napolitano, aflat la al doilea mandat, şi-a anunţat demisia din motive de sănătate (foarte plauzibile, de altfel, pentru un om de 89 de ani).

Cum se face însă că în urmă cu numai un an şi jumătate Parlamentul Republicii Italiene l-a ales pe acest fost comunist (poreclit de către presă, în timpul primului său mandat, „Re Giorgio” – Regele George) pentru un al doilea mandat, fapt fără precedent în istoria Republicii?

Răspunsul e că Giorgio Napolitano a fost aproape implorat să accepte un nou mandat, pentru că la primele patru tururi de scrutin niciunul dintre candidati nu s-a apropiat cât de cât de majoritatea cerută.

Nu ar fi fost prima dată când era nevoie de mai mult de 4 tururi de scrutin, dar, de această dată, Italia nu avea nici guvern în funcţiune, nici preşedinte care să numească guvernul! Altminteri, majoritatea preşedinţilor Italiei au fost aleşi după mai mult de 10 tururi de scrutin (recordul fiind de 23!!!) şi doar unul, Francesco Cossiga, a fost ales în mai puţin de 4 tururi (de fapt, e foarte straniu că a fost ales chiar din primul tur, cu o majoritate confortabilă – să fie o simplă coincidenţă că anterior ocupase functia de ministru de interne şi a reorganizat serviciile secrete?)

Revenind la zilele noastre, va reuşi parlamentul italian să aleagă un nou preşedinte? Că un alt fost partizan antifascist (cum au fost toţi preşedinţii Italiei, cu excepţia aceluiaşi Cossiga!) nu cred să se mai găsească – ultimii 3 preşedinţi aveau toţi peste 80 de ani la intrarea în funcţie!

În afară de rezistenţa antifascistă (mult umflată, de altfel!), Republica nu prea are alte simboluri unificatoare. Îmi amintesc că într-un cantec din anii „80 al lui Toto Cutugno, Italiano vero, „spaghetti al dente” rimează cu „presidente” din versul următor – „un partigiano come presidente”.

Cam asta e republica parlamentară italiană. Vreţi să luăm modelul?

A, să nu uit, preşedinţia italiană costă mult, foarte foarte mult (vedeţi aici cât), mai mult decât toate curţile regale europene luate împreună!