Domnul Preşedinte

Când am cerut cartea de la biblioteca liceului, acum mai bine de 30 de ani, bibliotecara m-a privit peste ochelari ceva mai lung decât de obicei, s-a uitat la un raft în dreapta ei unde erau o parte din autorii cu litera A (ştiam deja asta pentru că luna trecută îmi pusesem răbdarea la încercare cu  Comuniştii – în 5 volume! – de Louis Aragon), apoi m-a întrebat cu un ton ezitant:

– Vrei neapărat să citeşti Domnul Preşedinte?

Eram un pic derutat. N-aş spune că eram intimidat; eram convins că doamna bibliotecară (îmi dau seama acum, când scriu, că nu-mi amintesc să fi auzit pe cineva spunându-i „tovarăşa bibliotecară” deşi, teoretic, era singura formulă legală) ma apreciază deja pentru miile de pagini citite, dincolo de marginile programei şcolare, în ultimul an. Şi totuşi, am dat înapoi.

– Aş vrea să citesc şi ceva de Asturias, am zis.

De fapt, în dicţionarul Scriitori străini, primit recent cadou de ziua mea, îmi subliniasem doar Domnul Preşedinte pentru lista mea de lecturi. Nu ştiu de ce, tonul bibliotecarei îmi sugerase că, deşi se afla pe raft, cartea nu mai avea paşaport să ajungă în orice mâini.

M-am chinuit să-mi aduc aminte un alt titlu de Miguel Angel Asturias. Am reuşit, după câteva secunde, în care bibliotecara m-a menajat continuând să se uite la raftul AR-AS,  să zic:

– Atunci, Oameni de porumb?

– Da, avem Oameni de porumb, a zis doamna bibliotecară, deja având cartea în mână.

Oameni de porumb a fost o lectură probabil mai interesantă decât Domnul Preşedinte. Lecţia pe care am învăţat-o de pe urma necitirii celei de-a doua, a fost însă cu mult mai interesantă: anumite asocieri de cuvinte deveneau tabu în România comunistă, chiar dacă ele apăreau într-o carte semnată de un simpatizant comunist celebru, laureat al Premiului Lenin (dar şi al premiului Nobel).

Ceauşescu devenise Preşedinte al Republicii Socialiste România, titlu care nu era niciodata precedat de apelativul „tovarăşul”. De 23 august, Scânteia publica cel puţin 4 pagini de mesaje de la şefi de stat din lumea întreagă, toate începând cu „Excelenţei Sale Domnului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii Socialiste România”. Aşadar, orice folosire „ireverenţioasă” a sintagmei „Domnul Preşedinte” a devenit suspectă.

Puteam citi Toamna patriarhului sau alte romane despre dictatori latino-americani pentru că era vorba de dictatori, nu preşedinţi aleşi şi iubiţi de popor. Cee ce nu era evident în aceste romane era faptul că toţi dictatorii Americii Latine au fost preşedinţi aleşi. Şi mai tulburător ar fi fost să-ţi dai seama că majoritatea preşedinţilor aleşi în America Latină au devenit dictatori.

Se vorbeşte adesea condescendent despre „republici latino-americane”, ca şi cum astea ar fi nişte devieri recente de la adevăratele principii republicane. E o prostie. Pur şi simplu republicile Americii au avut un secol în plus pentru a demonstra ce poate sistemul republican. America a inventat preşedinţii, iar apelativul Excelenţă pentru aceşti oameni aleşi de popor este un patent latino-american.

Primele republici moderne acestea au fost. Republici prezidenţiale. Chiar şi în Statele Unite (singurul succes al acestui sistem), Congresul i-a propus lui Washington preşedinţia pe viaţă. Washington a refuzat. În Marea Columbie însă (cuprinzând actualele state Columbia, Venezuela, Panama şi Ecuador), Simon Bolivar a acceptat. Primul preşedinte latino-american a fost, tehnic vorbind, un dictator. Şi foarte mulţi l-au urmat pe acest drum. Se poate spune că nu a existat preşedinte care să nu nutrească ambiţia de a fi dictator (pentru binele poporului, desigur!).

Miguel Angel Asturias a fost in 1927  în România şi a apreciat libertatea presei din Regatul României; aşa ca a toastat cu entuziasm pentru rege (Mihai I, sub regenţă), împreună cu ceilalţi ziarişti prezenţi în România la un congres al presei latine. Aici era un rege şi presa era liberă, în ţara lui (Republica Guatemala) apucase deja un preşedinte ales care devenise dictator si un dictator care făcuse să fie ales preşedinte,  iar acum scria o carte despre primul, care nu va apărea decât peste doua decenii pentru că noul preşedinte ales se pregătea pentru o dictatură de cursă lungă.

Anunțuri

Un gând despre “Domnul Preşedinte

  1. Pingback: Domnul Preşedinte în 1982 | Dan Ghenea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s